Plasă din țesătură din fibră de sticlă: Procesul complet de la coroziunea fibrelor până la defecțiunea sistemului

Totul începe la nivel molecular. Proprietățile mecanice ale fibrelor de sticlă provin din rețeaua tridimensională de silice-de oxigen (legături Si{-O{-Si), structura care conferă fibrelor rezistența lor mare. Cu toate acestea, într-un mediu extrem de alcalin, ionii OH⁻ atacă această rețea, rupând legăturile siloxanice prin reacții de hidroliză.

Cercetările confirmă că compozitele polimerice expuse la medii alcaline sunt predispuse la degradarea interfeței. Pe suprafața fibrei de sticlă încep să apară depresiuni microscopice și gropi de gravare-primele semne de coroziune. În această etapă, fibra este ca o grindă de lemn roată de termite: aparent intacte la exterior, dar pericole ascunse au fost deja plantate în interior.

Pentru plasele cu o acoperire rezistentă la-alcali, procesul de coroziune depinde de capacitatea de protecție a acoperirii. Defectarea acoperirii poate apărea în diferite moduri: conținut insuficient de zirconiu care duce la o protecție chimică slabă; aplicare neuniformă lăsând puncte vulnerabile; hidroliza matricei polimerice în mediu alcalin.

Când acoperirea începe să cedeze, umezeala și soluția alcalină pătrund de-a lungul interfeței de acoperire cu fibre-, dăunând legăturii interfațale dintre fibră și învelișul acesteia. Odată ce sistemul de protecție este spart, viteza de coroziune crește exponențial.

Pe măsură ce coroziunea progresează în interiorul fibrei, interfața dintre fibră și mortar începe să se schimbe. Cercetările indică faptul că în cazul expunerii pe termen lung-la medii alcaline, pătrunderea combinată a umezelii și a soluției alcaline duce la formarea de micro-fisuri și delipirea la interfața matricei-fibrelor.

Delipirea înseamnă că „strângerea de mână” dintre fibră și mortar s-a slăbit. Tensiunile de tracțiune care ar trebui suportate de fibră nu mai pot fi transferate din cauza defecțiunii interfeței. În acest moment, plasa nu mai este o armătură, ci a devenit un strat slab în cadrul sistemului.

Fibrele delipite, atunci când sunt supuse la stres, creează concentrații de stres la capete, declanșând fisurarea matricei înconjurătoare. Aceste micro-fisuri se conectează între ele, formând o rețea-tridimensională.

Fiecare micro-fisura devine un nou canal pentru intruziunea media corozive. Suprafețele de fibre proaspăt expuse de pe pereții fisurilor sunt din nou supuse coroziunii-un cerc vicios-autoaccelerabil.

Când coroziunea s-a răspândit pe întreaga plasă, fibrele de sticlă și-au pierdut complet rezistența, devenind casante și fracturate, pierzându-și funcția de armare. Stratul de armare dur-încetează să mai existe; fibrele se desprind de stratul de mortar, ceea ce duce la scobire și poate cauza desprinderea stratului de tencuială.

Pentru sistemele de izolație exterioară, aceasta înseamnă că rezistența la impact scade la zero și funcția de control al fisurilor se pierde. În cazuri severe, stratul de redare se poate bomba, se poate delamina sau chiar să cadă-un anvelopă de clădire construită cu grijă, anulată prin „moartea invizibilă” a unei singure ochiuri.

Călătoria de la coroziunea fibrelor la defecțiunea sistemului poate dura câțiva ani sau chiar mai mult de un deceniu. Nu se manifestă în timpul acceptării proiectului, ci se desfășoară în tăcere pe durata de viață a clădirii. Alegerea unuiplasă din țesătură din fibră de sticlăcu o acoperire de încredere rezistentă la-alcali este, în esență, achiziționarea unei asigurări pentru victoria în această bătălie. Înțelegerea acestui proces complet ne permite să luăm judecăți mai clare atunci când alegem materiale-nu plătesc pentru astăzi, ci ne asumăm responsabilitatea pentru aspectul clădirii peste 25 de ani de acum încolo.